Transformati si intergati in Cristos



Am crescut si copilarit in mijlocul audientei ortodoxe, despre care, la varsta adolescentei nu prea cunosteam prea mule detalii. Cu toate ca mergeam la biserica – duminica de duminica, biserica nu era un loc in care ma intalneam cu Dumnezeu, ci doar un popas pentru intalniri si discutii. Dupa cativa ani, biserica a devenit un locas de adapost fata de cei care cautau sa imi complice bunul demers al vietii personale. Desi, acest demers erea unul personal si cosnumerist, la acea vreme nu am realizat ca ceea ce faceam era cu totul gresit si inadimisibil din punct de vedere al Cuvantului lui Dumnezeu. Totusi, cu ani mai tarziu, cand sunt constient de ceea ce Cristos a facut in viata mea, sunt extrem de bulversat de modul in care unele grupari neo-protestante, din care fac si eu parte, au inteles in mod gresit ce inseamna sa fim urmasi autentici ai lui Cristos.

1. L-am inlocuit pe Cristos

Din nefericire multi dintre noi inca mergem la biserica cu o mentalitate neadegvata si cu un caracter impropriu. Motivul pentru care am apelat la o alta alternativa (decat Cristos) se datoreaza faptului ca am uitat sau ca nu cunoastem ceea ce a facut Cristos in fiecare din noi. Ne aflam intr-un deceniu in care vedetismul crestinesc si afacerile acestuia au devenit mult mai importante decat Cristos. Mult mai mult, am inlocuit lucrarea de rascumparare a lui Cristos cu conditiile si legislatiile noastre. Am resusit sa devenim atat de experiti in ceea ce facem incat l-am scos pe Critos afara din ceea ce facem. Cu siguranta veti spune: `dar ne rugam si predicam despre Cristos`, dar asta nu inseamna ca ceea ce facem este corect. In momentul in care Cristos este inlocuit cu supersitii si superficialitatea prezente printre liderii bisericilor locale din Romania (si alte tari), acei lideri nu se afla sub autoritatea Celui care este numit ca si Cap al Bisericii Sale (Cristos Isus).
Continue reading

Asemănându-ne cu Cristos


Ca tânără m-am obişnuit să privesc biserica locală ca un loc unde veneam o dată pe săptămână, îmi alegeam ce-mi plăcea (dacă nu găseam aşa ceva ieşeam pe uşi aşa cum intram fără să mi se pară anormal), ignoram sau chiar dispreţuiam restul, ridicam o sprânceană de fiecare dată când observam cât de departe suntem de ceea ce ar fi trebuit să fim şi mergeam mai departe. Aveam grupul meu de prieteni cu care-mi discutam problemele şi care mă sprijineau, aşa că nu mă durea să văd răceala din biserică, lipsa de interes în vieţile personale ale “fraţilor”. De aceea nici nu-mi păsa să aflu ce părere au despre noi, ei – cei din generaţiile antetioare.

Dar…am realizat un lucru, cât se poate de evident, dar pe care nu-l luasem în considerare înainte. Într-o zi, stând pe bancă, am privit în jurul meu cum n-am mai privit niciodată înainte: ei, cei din jurul meu, fiecare în parte, toţi erau oameni. Ce însemnă asta? Fiecare se confruntă cu probleme, cu dorinţe neîmplinite, cu idealuri înăbuşite de o realitate mult prea diferită. Fiecare în strafundul inimii, undeva probabil la capatul unui lung şir de “aş vrea…ca să…”-uri, fiecare avea o dorinţă mai mare şi mai profundă decât toate celelalte. Fiecare era un copil al lui Dumnezeu, un suflet pierdut care într-o zi a găsit iertare, care începând cu o zi şi-a dorit tot mai mult să fie ceea ce Salvatorul lui l-a destinat să fie. Erau oameni în jurul meu cu acelaşi scop suprem, cu acelaşi Tata, cu aceleaşi valori pe care încercau să le păstreze proaspete în inima lor, cu acelaşi Mesaj de la Dumnezeu, cu aceeaşi dorinţă de a-l împlini întocmai. Am rămas surprinsă… CUM se putea atunci ca, trăind cu toţi aceste lucruri, să fim atât de departe unul de celalalt? Cum se putea ca toate aceste extraordinare puncte în comun să nu ne fi unit într-o armonie desăvârşită? Sau măcar într-o armonie… Dintr-o dată n-am mai putut înţelege. Să ai de dus aceeaşi luptă ca alţi zeci de lângă tine, să te confrunţi cu acelaşi duşman şi totuşi să o faci de unul singur, lipsit de sprijin, pretinzând a fi independent. Să fi ispitit, să înduri, să cazi sau să birui, să suferi sau să te bucuri precum cel ce sta pe bancă lângă tine duminica şi în acelaşi timp să fi rupt total de el, cu sufletul şi afecţiunea la mii de ani lumină de acesta.

Continue reading