Trestia gînditoare şi nodul din papură

Deschiderea dosarelor nu este doar un fenomen inevitabil, ci şi unul care trebuie salutat. Istoria temeinică (temeinică, nu completă!) a evanghelicilor de orice denominaţie ar fi trunchiată şi mincinoasă fără asumarea greşelilor, fără îmbunarea sîngelui lui Abel, fără ispăşire şi fără reconciliere. Dar şi, în acelaşi timp (şi mai ales), fără lecţiile trecutului învăţate temeinic. Da, în acest moment al istoriei noastre de evanghelici, identitatea noastră trebuie să includă asumarea trecutului (repet: uneori eroic, alteori compromis şi compromiţător) al comunităţilor noastre din perioada comunistă.

Însă istoria nu se face cu aere doctorale şi nici măcar cu dojeni pastorale, ci cu umilinţa celui care ştie că istoria ca disciplină este un demers parţial (nu există istorie completă de această parte a Cerului). Pe lîngă umilinţa ştiinţifică, umilinţa credinciosului („Dacă crede cineva că stă în picioare să ia seama să nu cadă!”) ar trebui să ne amintească faptul că judecăţile ultime nu ţin de fişa postului de muritor („profesie” pe care o îmbrăţişăm toţi). Nu pot să nu îmi amintesc, cu această ocazie, despre o altă situaţie din cealaltă mare dictatură a secolului al XX-lea. Şi anume cum, datorită fratelui său mai celebru, Hermann Göring (care deţinea locul doi după Hitler în Cel de-al Treilea Reich), omul de afaceri Albert Göring – care a urmat o altă cale decît Hermann, ca apărător al evreilor în Germania nazistă (uneori folosindu-se de numele pe care îl împărţea cu propriul lui frate) – a fost arestat în repetate rînduri după capitularea Germaniei, din pricina suspiciunii pe care o trezea rezonanţa numelui său. Să mai adaug un alt exemplu din aceeaşi perioadă? Schindler, mai celebru datoriltă filmului lui Spielberg, care – deşi declarat de evrei „drept al neamurilor” – a fost membru al Partidului Naţional Socialist! Astfel de împrejurări constituie pentru noi o lecţie împotriva abordărilor etice de tip maniheist; ele nu sînt deloc invitaţii la compromis (sau la justificări), ci mai degrabă la „bun simţ” cartezian ori la luciditate atunci cînd ne rătăcim retroactiv, post festum (ce rezonanţă ironică!), prin dosarele istoriei (recente sau mai vechi). Istoria deconspirărilor recente din spaţiul evanghelic ne-a oferit lecţii triste de lipsă a bunul şimţ, atunci cînd unul dintre liderii spirituali baptişti şi-a mărturisit colaborarea dintr-o perioadă în care nu era nici creştin, nici baptist, nici pastor. Reacţiile unei părţi a intelighenţiei evanghelice (cea de la care te-ai fi aşteptat cel mai mult la bun simţ şi la cea mai mare luciditate) au fost jalnice. Virtuţile se uită rapid, slujirea pentru comunitate de asemenea, anchetele şi confruntarea deschisă – în numele şi folosul comunităţii evanghelice – au dispărut, toate, într-o clipă; rămîne doar cel care şi-a asumat culpa, singur, în faţa oprobriului celor pe care i-a slujit, sancţionat acum pe deasupra (ca un soi de bonificaţie absurdă) pentru tupeul de a se fi auto-deconspirat, pasămite, în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, în modul nepotrivit. Iată doar un exemplu al judecăţilor parţiale şi maniheiste care au caracterizat spaţiul public al deconspirărilor în ultima vreme.

Riscul major al oricărui demers istoric referitor la o perioadă socio-politică delicată (şi încă prea caldă) – risc care trebuie cu certitudine asumat (!) (dar cu înţelepciune) – este acela de a înşela, de a crea iluzii, de a falsifica, de a oferi contrafaceri. Alături de datoria asumării integrale a trecutului prin deschiderea dosarelor, ne rămîne – în calitate de comunitate şi în calitate de credincioşi individuali – sarcina de a ne angaja într-un asemenea demers cu o înţelepciune care vine de Sus. Dar şi cu minimalul exerciţiu de contextualizare empatică şi imaginară, care ne face printr-o privire retrospectivă şi o reflecţie ipotetică conştinenţi că în faţa presiunilor colaborării ne-am fi putut afla oricare dintre noi. Şi, mai mult, că gradul de vinovăţie nu se stabileşte amorf, printr-un contract colectiv de culpă; vinovăţia comportă grade şi nuanţe importante, care nu pot fi ignorate fără a ne face noi înşine, judecătorii ad hoc, vinovaţi de necinste. Nu e la fel de vinovat cel care a consimţit să colaboreze după ani grei de încarcerare ca cel care, din (lipsă de) principiu, şi-a ales calea cea mai scurtă şi mai comodă de a supravieţui sub opresiunea comunistă.

Cît despre descoperirea păcatului, e drept, se poate face uneori şi fără ungerea Duhului de descoperire. Numai că o asemenea descoperire a culpelor colaborării poate duce la deturnări grave ale actului de deconspirare. În fond, Duhul Sfînt nu face politică eclesială! Şi… Duhul Sfînt nu pocăieşte cu forţa! Dacă ne dispensăm de Duhul care descoperă păcatul, dar iartă şi transfigurează în acelaşi timp (dacă Îl abandonăm, dimpreună cu spaţiul eclesial şi cu comunitatea unsă de prezenţa Sa), ar trebui să asumăm cel puţin un simţ comun cartezian. Raţiunea carteziană nu compensează absenţa regretabilă a harului, nu iartă şi nici nu transfigurează, dar depăşeşte uneori limitările noastre de judecători pripiţi şi viscerali ori fragilitatea de trestie a propriei noastre situări subiective faţă de problemele fundamentale. Fără har şi fără bun simţ[5], riscul de a decoji papura pînă la noduri imaginare este singura opţiune care ne mai rămîne.

Acest articol face parte dintr-un document `Decojind Papura`, publicat de Daniel Farcas pe blogul Agora Cristi