Filosofia identitatii

Filosofia identitatii – Friederich Wilhelm Joselh Schelling

Aplicarea metodei logice a lui Fichte la diversele domenii ale naturii, istoriei si artei l-au obligat pe Schelling la o sistematizare a conceptiilor sale cunoscuta sub numele de filosofia identitatii. Fichte afirmase ca unicul principiu care poate explica deopotriva existenta si cunoasterea este Eul care produce Non Eul. Deci, la el, obiectivul este pus in dependenta de subiectiv. Datorita atat culturii sale stiintifice mai intinse cat si intuitiei sale artistice mai profunde, Schelling si-a dat seama ca realitatea obiectiva are o anumita independenta fata de spirit si nu poate fi redusa la un simplu produs al acesteia. De aceea, principiul generator nu poate fi Eul ca la Fichte, dar nici Non Eul, adica nici spiritul si nici natura, nici obiectul si nici subiectul. Deasupra opozitiei acestora sta Absolutul, care este identitatea lor perfecta si la care filosofia ajunge nu pe cale discursiva ci printr-o “intuitie intelectuala”, o “intuitie geniala”. Prin intuitie, pornind de la unitate, se ajunge la partile subordonate ei, pe cand procedand pe cale conceptuala ne ridicam de la parti catre unitatea lor superioara.

Lumea devine o manifestare a Absolutului, care sterge in indiferenta sa si ingroapa in sanul sau orice determinare particulara, imbratisand, deopotriva, spiritul si natura, subiectivul si obiectivul. Astfel Schelling ajunge la un panteism care, reactualizand neoplatonismul renascentist, pe Bruno si pe Spinoza, vede in realitatea lumii inconjuratoare. Absolutul infinit turnat in forme finite. Universul nu este efectul acestei indiferente, ci chiar manifestarea sa. Pentru Schelling, Absolutul prezinta doi poli: spirit si natura. Printr-un impuls izvorat din interioritatea sa infinita, Absolutul se desfasoara explicitand ceea ce continea implicit, in doua ramuri paralele finite: lumea spiritului si lumea naturii. Insa in ciuda manifestarilor sale, Absolutul ramane identic cu el insusi ca identitate obiect-subiect; natura nu este altceva decat subiect-obiect obiectiv iar spiritul decat subiect-obiect subiectiv.  Intre aceste doua ramuri nu se stabilesc diferente calitative ci numai unele cantitative; ele nu se deosebesc esential ci numai gradual. In ambele ramuri intalnim atat elemente “reale” cat si elemente “ideale”, cu deosebirea ca in domeniul naturii domina realul iar in domeniul spiritului domina idealul. Orice forma de existenta e creata de opozitia polara dintre spiritual si natural, aceasta polaritate fiind forta care, prin realizarea unor sinteze mereu noi, mana catre inainte intreaga realitate.

Absolutul se diferentiaza in cele doua ramuri ale sale nu in timp ci in eternitate. Procesul diferentierii sale se produce pe trepte succesive, numite de Schelling potente. Potentele ies una din alta sau altfel zis cresc una din alta; alcatuiesc siruri si indiferent de esenta lor, ca sunt natura sau spirit, ele evolueaza logic sau mai bine zis teologic, sunt angajate in realizarea unui tel comun care este tot de esenta spirituala, atingerea constiintei de sine a absolutului. Miscarea aceasta in sus a potentelor nu se identifica cu procesul temporal al evolutiei. Identitatea, adica unitatea nemijlocita dintre real si ideal nu poate fi gandita; Absolutul poate fi prins numai in “intuitia geniala”, cum o numeste Schelling in viziunea intelectuala.   Cu alte cuvinte, cunoasterea absoluta poate fi conceputa numai ca o autocunoastere a Absolutului, caci pentru a cunoaste Absolutul in mod intuitiv trebuie sa ne situam in el, sa devenim una cu el. Evolutia realitatii, care incepe de la materie se inscrie, asadar, pe o linie spirituala in ultima instanta, mai ales daca luam in considerare ca materia nu este decat spirit care doarme si viseaza, pietrificata intr-un somn din care se va trezi odata. Aceasta trezire a spiritului adormit la lumina constiintei se produce prin om, forma de existenta cea mai spiritualizata din cate putem afla in cuprinsul realitatii. Potentele in ele insele nu sunt altceva decat diferite grade ale cunoasterii Absolutului, adica idei. Ca si idei ale lui Dumnezeu, ele desemneaza si legitatile universale ale dezvoltarii universale.

La nivelul atins de om, forma de manifestare suprema o constituie creatia geniala si inconstienta a artistului. In care spiritul  si natura, constientul si inconstientul isi sarbatoresc intoarcerea la indiferenta primordiala. Prin functia artistica, forta naturala inconstienta a geniului se realizeaza in constienta planificata a creatiei si a placerii. Creatiei artistice, operei din lumea spiritului ii corespunde creatia organica, viata din lumea naturii. Arta si viata sunt analoage, opera fiind creatia organica. In opera de arta Absolutul se contempla pe sine: in ea se naste unitatea nepereche a naturii si a spiritului. In cutele operei careia ii da nastere artistul prin inspiratia sa sta ascuns un adevar absolut. Arta, deci, este cea mai inalta valoare, in care se infatiseaza in forma cea mai pura fundamentul primar al oricarei existente. Arta nu trebuie sa imite sau sa infrumuseteze realitatea, caci aceeasi forta ii da nastere ca si natuni, cu mentiunea ca este vorba de o forta mai perfecta decat cea actionand in natura.  Intuitia artistica taie drumul cel mai drept spre cunoasterea Absolutului. In gandirea lui Schelling se impletesc laolalta fire ce provin din doctrina fichtiana a stiintei, din estetica lui Kant si Schiller, in tesatura unei metafizici cu caracter artistic. Speculatiile de filosofic a natuni ale lui Schelling. In ciuda caracterului lor uneon cam fantezist, au ademenit multi oameni de stiinta, primind uneori chiar o venficare experimentala.

Scris de Vasile Musca,

Astept comentarile dumneavoastra fata de aceasta sectiune!

~ de Cosmin Pascu pe februarie 16, 2008.