Crafty Leadership

When I first started working as associate editor of Leadership journal, I asked editor Marshall Shelley, at that time a 15-year veteran of the magazine, what he had learned about leadership from editing Leadership. “Everything,” he said. “Reading so many manuscripts and books and interviewing hundreds of pastors has been like a doctoral program for me.” He wasn’t dismissing his seminary work or his pastoral ministry prior to joining the staff here, but he was pointing to the value of the experience of thousands of pastors shared in our pages.

Now, having read 5,000 or so manuscripts and query letters sent to our office over the past nine years, I know what he means. And as I assume new responsibilities at our publishing company, I am waxing nostalgic about I have learned while holding this position of great privilege.

This is an odd little list, not complete, but simply a few of the lessons for which I’m grateful.

1. Leadership is a craft.
I once worked for a television director who contended that journalism was a craft and anyone could learn it. “No!” the staff rebuked him. “We are artists, not tradesmen. We are gifted!” So the rebuffed boss picked the most unlikely candidate for a position and began a Pygmalion transformation. Turns out he was right.

Does the same apply to leadership? Is it a gift, as the obviously gifted might contend, or a craft that anyone can learn?

After reading the complaints of hundreds of pastors about their leadership failures, I might conclude that this high calling is better left to the obviously gifted. But if I do that, I betray the magazine itself—and the books and seminars and conferences and interviews of the past decade.

I am a better leader today than I was when I arrived here. And it’s because of what I’ve learned. Gordon MacDonald and Fred Smith and many others have convinced me of the value of life-long learning.

2. Not everyone is a quarterback.
It is those who seem to lead from an innate skill set that convince so many others they’re not cut out for leadership—particularly ministry leadership. But not everyone is a quarterback. Not every pastor is the kind of big-man-on-campus leader that women swoon over and men emulate. I’ve met some very average people who have served in significant ways, and they truly inspire me.

At the time I was called to a pastorate in New Orleans, neighboring pastor Joe McKeever drew a cartoon especially for me. The pastor is driving the church bus past a billboard welcoming “Superpastor Eric Reed.” A passenger in the back of the bus is thinking, “Lord, help us to love his Clark Kent-ness, too.”

In this decade, I have embraced my Clark Kent. In fact, Clark gets more accomplished than Superpastor, in most situations.

3. Ask the right questions, and ask them of everyone.
The church is the only organization where everyone seems to get a vote, even those who are angry, unconnected, and unqualified. Some leaders have advised against it, but I have come to believe most everyone must all be included in decision and direction process—IF we ask them the right questions. The spiritual questions.

We should not ask: “What do you think?” or “What do you want to do?” or “What’s your opinion.”

Instead, we should ask: “What is God saying to us now?” “Where does it appear God is leading us?” “Who does it appear he is including in his plan?” and “Have you thoroughly prayed about this and sought God’s opinion?”

Once when our deacons were struggling with a complex, thorny issue, I asked each of them in a meeting the “Have you prayed?” question. One said no, the only one who disagreed our group’s decision. He soon left the church.

4. Wait for the answers, then act.
I think it was Harry Truman who said he postponed his decisions as long as he could. Many situations, it turns out, would take care of themselves. I can accept his point to a point: wait for the answers. Don’t get ahead of God. But once you know the answers, act.

And don’t wait on issues of conflict. The findings of a survey we took about five years ago showed a majority of pastors regretted their delays in addressing conflicts, especially among church members. Those situations only grew worse.

Wait, but don’t wait too long.

5. Discern, discern, discern.
I knew this as a pastor in New Orleans. But I have seen its importance even more in several complicated interim pastorates in the past decade. Discern the atmosphere of the congregation. Discern the motivations of the people. And discern what the Spirit is doing.

A retired Presbyterian pastor and a nun who together ran a ministry training center in the plains states gave me the words to describe this leadership task. Good questions, Scripture, and prayer are the first steps. But more than that, a leader must understand the mind of Christ, and see the situation and the people as the Lord does. (I know you know this. And it sounds so simple as I type it, but for me, putting discerning near the top of my to-do list has made me a much better leader.)

6. Turn it the other way.
Writer and pastor Judson Edwards coined this phrase, using a stuck lugnut to explain his best ministry technique. When the nut is stuck on the tire, you often have to tighten it a little more before you can loosen it. “Turn it the other way” than you would expect.

He’s saying ministry often operates opposite the way people expect. What works in business and other areas of life often does not work in the church, especially in relationships.

Ministry leadership is not intuitive, it’s counter-intuitive. It works backwards. Get used to it. In fact, embrace it.

7. It’s what we do with people that lasts.
Standing on the balcony of the church I served in New Orleans, looking at the effects of hurricane Katrina on the facilities, I saw none of the great remodeling work we had done. And most of the congregation had left town. (Even now few have returned.)

“What’s left, Lord,” I asked with a catch in my throat. “What really matters?”

The phone calls I received from friends and church members in the months that followed my New Orleans visit answered the question. As they recalled our ministry together in New Orleans and told me where they are serving now, I realized it’s what we do with people that lasts. This shouldn’t have been a revelation to me, but it served to put all my ministry work in perspective.

When the programs and lessons and buildings and evangelistic block parties are all gone, it’s what we did with the people God entrusted to us that remains.

Eric Reed has served as managing editor at Leadership journal and Leadership Weekly since 1998. Now he is assuming new responsibilities as editor-in-chief of the Consumer Media Group at Christianity Today International.

The Paradox of Community

Why church members often run from community despite their attraction to it.

In a book called The Different Drum, M. Scott Peck suggests that while we want intimacy, we often run from it. Perplexing, isn’t it? We want to be honest and open, but we are not willing to risk being ourselves in a group of sisters and brothers.

As an example, let’s say that Greg is upset over his teenager’s recent experimentation with smoking pot. He wants help to sort out his feelings but is reluctant to say so. Brandy notices Greg’s ambivalence when he tells the group he had a “routine week.” But when Brandy inquires, “You sure you feel okay today, Greg? You seem a little down to me,” Greg answers, “No, everything is going fine, really!” Unable to be honest, Greg fools only himself and agonizes in his own silent world.

If and when we are honest with ourselves, we know we need other people. While the rugged individualism of our time surely runs counter to this reality, there are additional issues that we often overlook. Here are four factors that influence our paradoxical need for, and fear of, community.

The Issue of Confidentiality
Lack of trust—or the issue of confidentiality—is one factor that helps us explain this push/pull paradox. Fear of exposure can prevent people, particularly those who live in small towns and rural areas, from joining koinonia groups in the first place. Grapevine communication is so pervasive in many small communities and rural areas that people guard themselves against revealing personal information with virtually anyone. Why should we in the church expect to be any different from the community at large in risking self-disclosure?

Overcoming such a deeply ingrained and often well-founded fear is not an easy accomplishment for planners of community. Assurance of confidentiality is needed before many will even consider joining a small group, and it is a ground rule that groups should adopt and follow right from the start. Even so, it may take a long time and considerable evidence that trust is warranted before many church members choose to risk self-disclosure.

The Issue of Truth
A second factor influencing this push/pull dynamic of intimacy is the difficulty we human beings have in facing the truth about ourselves. How often we wear masks and try to cover our tracks. How easily we deceive ourselves and others and try to justify inappropriate behavior. When we are afraid to face our true selves, and when we deceive others, we tend to flee relationships—with God, with ourselves, and also with others.

This urge to go it alone is not the only result of our deceptions; they can also prevent us from developing trust even if confidentiality is assured and practiced. If we conceal rather than risk disclosing our true selves, and if we deceive rather than trust others, we prevent the two necessary conditions for experiencing intimacy in our relationships: risk and trust.

What gives us the freedom to face the truth about ourselves? The Christian gospel affirms that it is okay not to be okay. Jesus came preaching a message of repentance and forgiveness of sin. Repent and believe in the gospel, Jesus taught. God’s unconditional acceptance of us is what can give us the freedom to face the truth about ourselves—to be our true selves, warts and all. Rather than flee from others, then, we become free to reveal our shortcomings, to acknowledge our need for others’ acceptance and support and care, and to change our ways. Rather than deceiving others, we can risk opening ourselves so that trust and intimacy can develop in our interpersonal relationships.

The Issue of Church Size
Besides confidentiality and facing the truth, church size can also be an obstacle that keeps us from realizing our desire to experience authentic Christian community. Our culture overly enamors a bigger-is-better mentality.

When a church is small, say with fewer than 30 members, it may be able to function as one large relational circle. But when a church gets much bigger than that, there isn’t “room” for everyone to experience the openness, acceptance, warmth, and personal growth possible in the smaller community. This means that as a church increases in size, leaders must be intentional in planning and taking necessary steps to develop multiple smaller groups to maintain a sense of Christian community.

Numbers do matter. We cannot develop sufficiently close personal relationships in large groups. Relational development literature, in fact, tells us that it is difficult to experience intimacy in our interpersonal relationships in groups of more than six to ten people. Consequently, unless we plan and develop new or additional opportunities for group life, we severely curb both our Christian koinonia and our outreach to others.

The Issue of Time Management
Our crowded schedules may also limit the creation of Christian community in our congregations. Unless we drop some current commitment, project, or amusement, many of us simply cannot add another meeting to our schedules.

Rearranging time commitments is a challenge that needs to be confronted if community is to become a priority. Again, desiring community is only half the equation—the need or “pull” to intimacy. The “push” away from intimacy can be as simple as an overscheduled calendar.

Thomas G. Kirkpatrick; Christianity Today

Divertisment sau Inchinare

Unul dintre lucrurile care au dus la conflicte (conflicte intre generatii) in Biserica este muzica! Muzica e construita pe text, ritm, inaltime, melodie si armonie. Din pacate in muzica contemporana s-a schimbat ordinea:armonie ,text si ritm. Muzica ne poate creea o legatura cu Dumnezeu ,cu natura sau cu Diavolul.
Daca cineva nu canta ca mine nu inseamna ca este gresit.Amandoi putem fi bine dar totusi diferiti ! Ceea ce îmi place este bun, pe când ceea ce nu îmi place nu are cum să fie bun, aceasta e total gresit.

Natura inchinarii

Aici este esential sa ne amintim ca Dumnezeu ia din mainile oamenilor chestiunea inchinarii si o pune in mainile Duhului Sfant. Asadar inchinarea isi are originea in Dumnezeu.

Coloseni 3 este crucial pentru înţelegerea rolului muzicii în biserică. Coloseni 3 se adresează încă din v.1 celor care „umblă după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu.”În v.16 ni se dezvăluie două roluri ale muzicii: „învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă” şi închinarea faţă de Dumnezeu, „cântând lui Dumnezeu cu mulţumiri”. Aceasta este posibil doar atunci când „Cuvîntul lui Cristos” locuieşte din belşug în noi. (v.16)

Muzica fără cuvinte poate fi o formă artistică de a atrage atenţia asupra lui Dumnezeu, la fel cum o face şi natura   (revelaţie generală). Dar dacă adăugăm adevăr biblic melodiei atunci ea devine un instrument pentru revelaţia specială.

Muzica singura, despartita de adevarul continut in versurile acesteia, nu e o trambulina legitima pentru adevarata inchinare. In acelasi fel, o istorisire poate fi miscatoare sau emotionanta, dar daca mesajul pe care il transmite nu se incadreaza in contextul adevarului biblic, toate emotiile pe care le starneste nu sunt de nici un folos pentru promovarea unei inchinari autentice. Sentimentele provocate nu sunt in mod necesar dovada ca acolo are loc o inchinare adevarata. Inchinarea autentica este un raspuns la adevarul Divin. Ea este inflacarata pentru ca se naste din dragostea noastra pentru Dumnezeu.

Atunci cum trebuie sa cantam?

Desi s-ar putea scrie volume intregi despre starea predicarii de astazi, voi lasa acest subiect pentru alta data. Ne vom indrepta in schimb atentia asupra subiectului muzicii, pentru ca este mai strans legat de problema divertismentului. Care este locul muzicii in inchinare? Mult prea adesea, in cazul inchinarii moderne, locul muzicii pare a fi acela de a crea o stare sufleteasca. Cu muzica potrivita si muzicanti talentati, putem crea aproape orice fel de dispozitie. Vrem oameni fericiti? In lacrimi? Meditativi? Entuziasmati? Motivati? Muzica in maini capabile poate crea toate aceste stari si multe altele. Insa oare scopul biblic al muzicii crestine este acela de a crea o stare sufleteasca?

Unul din putinele pasaje din Scriptura care ne ajuta sa intelegem rolul muzicii in cadrul bisericii se gaseste in Coloseni 3:16, Cuvantul lui Hristos sa locuiasca din belsug in voi in toata intelepciunea. Invatati-va si sfatuiti-va unii pe altii cu psalmi, cu cantari de lauda si cu cantari duhovnicesti, cantand lui Dumnezeu cu multumire in inima voastra (vezi de asemenea si versetul paralel din Efeseni 5:19). Multi crestini, atunci cand vin la biserica, vor sa se simta intr-un anumit fel, insa rolul central al muzicii in Biserica Noului Testament este sa fie un partener pentru invatarea din Cuvantul lui Dumnezeu. Desi muzica este un mod unic de a-L lauda pe Dumnezeu in inchinare, evaluarea suprema a acelei muzici intr-un cadru crestin ar trebui sa tina cont daca ajuta sau nu Cuvantul lui Hristos sa locuiasca din belsug in noi. La fel cum autoritatea si adevarul Scripturii trebuie sa predomine in predicare si invatare, in acelasi fel trebuie sa predomine si in cantarea noastra. Tot planul lui Dumnezeu trebuie explorat, nu doar in predicile noastre ci si in cantarile noastre. Prin cantarile noastre trebuie sa-L inaltam pe Dumnezeu nu sa ne cantam propriile neputintze.In loc sa-L inaltam pe Dumnezeu ne inaltam propriile noastre slabiciuni.
“Tie-ti lipseste pace si mangaiere n-ai .” Dupa ce asculti asemenea cantari iti dai seama ca esti pe nicaieri. Mergi mai lovit si mai zdrobit decat ai venit.

Aspectele contemporane ale muzicii

Exista o frica a omului de tot ceea ce e nou si de aceea unora frati le este frica ca sa nu intre ceva lumesc in biserica , pt ca nu cunosc Biblia .
Muzica laica a fost adaptata in toate formele ei : se canta populara, folk , rock, opera, pop, classic. Oamenii au gusturi diferite in ceea ce privesc genurile de muzica. Nu exista nici o diferenta dintre nota sol dintr-o cantare rock si nota sol dintr-o cantare crestina! E acelasi sol. Cand vorbim de muzica rock va rog sa nu va ganditi la acel rock nebunesc al satanistilor. O piesa rock poate sa fie chiar foarte frumoasa si in acelasi timp ne poate relationa cu Dumnezeu. Muzica este fie un vehicol al lui Dumnezeu fie un vehicol al lui Satana.
Sa asemanam un gen muzica cu un strugure. Strugurele e neutru . Pe el il putem folosi sa facem un compot sau sa facem vin. La fel e si cu muzica. Parerea mea este ca Dumnezeu accepta orice gen de muzica dar vom prezenta mai tarziu cateva site prin care trebui trecuta muzica pentru a se vedea daca este sau nu acceptata de Dumnezeu. O chestiune pe care mulţi o neglijează este faptul că avem gusturi diferite şi că anumite genuri de muzică sunt incompatibile cu structura noastră sufletească, reuşim astfel să spunem după ce ascultăm o astfel de “piesă”, că “asta nu-i duhovnicească”. Simplificată această idee spune că ceea ce îmi place este bun, pe când ceea ce nu îmi place nu are cum să fie bun. Genurile in care se exprima muzica nu sunt decat niste variatii ale culturii omenesti la un momentdat.

Concluzie

Pasiunea si emotivitatea sunt adesea, prea usor, confundate in biserica moderna. Viata crestina are parte de tot felul de emotii: bucurie, pace, incantare, dragoste, regrete, durere, ingrijorare, etc. Credinta noastra nu e doar pentru minte, e si pentru inima. Drept rezultat, e bine si potrivit sa dorim experienta spirituala. Problema e ca multi crestini nu fac deosebirea dintre entuziasmul pentru Dumnezeu si manipularea clipei. Divertismentul poate parea inchinare; distractia se poate deghiza in bucurie; stimularea firii poate fi perceputa drept intalnire cu Divinitatea.

O parte a problemei pe care o avem astazi este ca din revolutia dragostei libere (adica droguri, sex) a anilor 1960 a rasarit o dorinta de nestavilit dupa experiente. Experienta s-a urcat pe tron si isi latra ordinele in fata unor supusi care si-au pierdut rabdarea intr-o lume lipsita de sens. Daca nu putem intelege viata, daca pana la urma viata nu are nici un sens, atunci cel putin ne putem face de cap. Daca te face sa te simti bine, poate nu e corect ce faci, dar cel putin e mai bine decat nimic.

Din nefericire, aceasta atitudine (numita postmodernism de cei carora le place sa eticheteze orice), s-a furisat si in biserica. Si crestinii vor o experienta care sa-i faca sa se simta bine. Aceasta dorinta a devenit atat de dominanta incat adevarul ocupa din ce in ce mai mult o pozitie inferioara fata de timpul petrecut intr-un mod placut.   in Psalmul 36:7-9 citim: Cat de scumpa este bunatatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale gasesc fiii oamenilor adapost. Se satura de belsugul Casei Tale, si-i adapi din sivoiul desfatarilor Tale. Caci la Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina. Gasim aici un om (David) care isi gaseste bucuria in Domnul. El nu e preocupat de lucrurile exterioare; nu inventeaza sentimente; nu este interesat de crearea unei dispozitii. Pur si simplu, el mediteaza la Dumnezeu iar inima lui de-abia poate cuprinde ceea ce vede. Aceasta e experienta spirituala dupa care ar trebui sa tanjim.

Personal cred ca biserica sufera de o eruptie de amatorism. Orice persoana neantrenata, nepregatita si goala din punct de vedere spiritual poate sa inceapa o lucrare religioasa si sa gaseasca o multime de adepti care sa-l asculte, sa-l plateasca si sa-l promoveze. Eu va invit dragi tineri la un crestinism practic, incisiv, revolutionar si contagios. Pentru ca cei “bolnavi de Isus” nu vor fi vindecati niciodata.  

Preluat de pe: justthecross.wordpress.com

Pe cine iubesc si de ce?

“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau…iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti”.

Simplu, dar in acelas timp, extrem de complicat.  De ce?

“Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!”. OK…dar ca sa stiu cum trebuie sa iubesc pe aproapele meu, trebuie sa stiu exact cum trebuie sa ma iubesc pe mine.
Daca “a doua porunca” din lege ar fi sunat ca si prima( sa iubesti pe aproapele tau din…cu…ar fi fost mai simplu), dar daca pentru iubirea de aproapele ni se recomanda o unitate de masura etalon, inseamna ca pentru a o folosi trebuie neaparat sa cunoastem foarte exact acest etalon, altminteri ne incurcam in el ca majoritatea crestinilor.
Unde am putea gasi in Biblie(ca acolo sant depozitate toate “etaloanele”),masura etalon a iubirii personale…a iubirii de noi? Eu cred ca cu siguranta, doar la Creator, pentru ca numai El care ne-a creat ne cunoste adevaratele valori si adevaratele necesitati la care trebuie sa raspunda iubirea de noi.

Si daca “iubirea de Dumnezeu”, ca si “iubirea de semeni” este reglementata prin Legea morala, inseamna ca si iubirea de noi trebuie sa fie reglementata prin aceeasi Lege morala pentru ca Isus a pus in stransa legatura cele doua “iubiri”,cele doua planuri ale exprimarii iubirii, si neaparat, aici trebuie sa se gaseasca si a treia forma de iubire, al treilea plan al iubirii, “iubirea de noi”.

Dar unde, in Legea morala apare etalonul pentru iubirea de noi…iubirea personala legitima. Daca iubirea de aproapele se regaseste reglementata in ultimile 6 porunci, atunci inseamna ca iubirea de noi se va gasi reglementata neaparat in primele patru porunci.
Crestinii au spus ca primele patru porunci se ocupa cu “iubirea fata de Dumnezeu”, iar celelalte sase se ocupa cu “iubirea fata de semeni”. Dumnezeu nu a facut aceasta departajare niciodata, desi nu as spune ca este tocmai gresita. Gresit este faptul ca nu se observa profunzimea Legii ci se ramane la zona de suprafata: iubind pe Dumnezeu in conformitate cu primele patru porunci din Decalog, asa cum ele au fost date de Creator, noi defapt ne iubim pe noi.

Respectarea acestor patru porunci ne asigura noua o exisatenta in deplina fericire, deplina implinire fizica si spirituala, ne asigura noua confortul existential deplin, punand in evidenta toate valorile umane cu care am fost creati initial. Iubind pe Dumnezeu in conformitate cu primele porunci din Legea morala, noi ne iubim pe noi insine cu o iubire legitima, cu o iubire care poate fi cel mai perfect etalon pentru iubirea de aproapele. Analizati cu atentie fiecare porunca din primele patru porunci ale decalogului si veti vedea ca fiecare din ele raspunde perfect acestui scop de a ne oferi cadrul concret, perfect al iubirii de noi…

Si numai asa vom avea masura deplina, inconfundabila a iubirii de aproapele.
Scris de Gabi Soare, Voxidei forum

Temperamentul unui melancolic

Dacă:
1. sunteti timid;
2. vă pierdeti în conditii noi;
3. cu greu stabiliti contactul cu oameni necunoscuti;
4. nu sunteti încrezător în propriile forte;
5. suportati usor singurătatea;
6. esecurile vă coplesesc si vă dezorientează;
7. aveti tendinta de a vă închide în sine;
8. obositi repede;
9. vorbiti încet, uneori pe soptite;
10. vă aliniati fără să vreti la caracterul conlocutorului;
11. unele lucruri vă impresionează atât de mult, încât vă podidesc lacrimile;
12. sunteti foarte sensibil la critică si laudă;
13. sunteti extrem de exigent fată de sine si de altii;
14. sunteti suspicios si ipohondru;
15. aveti o sensibilitate exagerată;
16. sunteti din cale afară de supărăcios;
17. sunteti nesociabil, nu împărtăsiti nimănui propriile gânduri;
18. sunteti inactiv si sfios;
19. sunteti docil;
20. căutati compasiune si ajutor din partea altora;atunci sunteti un melancolic pur.

Sursa: Voxdei Forum, Sibiu

Temperamentul unui flegmatic

Dacă:
1. sunteti calm si cu sânge rece;
2. sunteti consecvent si cumpănit în orice activitate;
3. sunteti prudent si chibzuit;
4. stiti să asteptati;
5. sunteti tăcut si vă displace trâncăneală;
6. vorbiti linistit si cumpătat, cu pauze, fără a afisa emotii strindente, cu cele mai discrete gesturii si mimică;
7. sunteti retinut si răbdător;
8. duceti lucrul început la bun sfârsit;
9. nu vă irositi puterile pentru fleacuri;
10. urmati cu strictete graficul vietii si al muncii;
11. vă controlati cu usurinta pornirile;
12. sunteti putin sensibil la critică si laudă;
13. nu sunteti răutăcios, aveti o atitudine îngăduitoare fată de săgetile care vă sunt adresate;
14. aveti interese si relatii constante;
15. vă includeti cu greu într-o activitate si treceti cu greu la alta;
16. îi tratati pe toti în mod egal;
17. vă place acuratetea si ordinea;
18. vă acomodati cu greu la conditii noi;
19. sunteti inert, nepăsător;
20. aveti stăpânire de sine;atunci sunteti un flegmatic pur

Sursa: Voxdei Forum, Sibiu

Temperamentul unui sangvinic

Dacă:
1. sunteti vesel si voios;
2. sunteti energic si activ;
3. adesea nu duceti un lucru început la bun sfârsit;
4. aveti tendinta de a va supraaprecia;
5. sunteti capabil de a asimila repede tot ce e nou;
6. interesele si atractiile dvs nu sunt stabile;
7. treceti usor peste esecuri si neplăceri;
8. vă acomodati usor la diferite conditii;
9. vă pasionează orice activitate nouă;
10. atunci când o activitate încetează să vă mai intereseze, o tratati cu indiferentă;
11. treceti usor de la o activitate la alta;
12. vă displace munca cotidiană, monotonă;
13. sunteti sociabil si receptiv, nu vă jenati în prezenta unor oameni noi;
14. sunteti rezistent si laborios;
15. vorbiti repede, tare si articulat, gesticulati, aveti o mimică expresivă;
16. nu vă pierdeti calmul într-o situatie complexă, neasteptată;
17. sunteti totdeauna bine dispus;
18. adormiti si vă treziti repede;
19. adesea nu sunteti suficient de mobilizat, nu vă cântăriti bine deciziile;
20. uneori sunteti superficial, distrat;atunci sunteti un sangvinic pur.

Sursa: Voxdei Forum, Sibiu

Temperamentul unui Coleric

1. COLERICULDacă:
1. sunteti neastâmpărat si agitat;
2. sunteti impulsiv si irascibil;
3. sunteti nerăbdător;4. sunteti categoric si lipsit de echivoc cu alti oameni;
5. sunteti hotărât si întreprinzător;
6. sunteti încăpătânat;
7. vă descurcati bine în dispute;
8. lucrati doar când aveti chef, si atunci fortati nota;
9. sunteti capabil de a risca;
10. nu sunteti ranchiunos, nici supărăcios;
11. aveti un discurs rapid, pasionat, si o intonatie neuniformă;
12. sunteti neechilibrat si predispus pentru actiuni frenetice;
13. sunteti necrutător fată de neajunsuri;
14. aveti o mimică expresivă;
15. sunteti capabil de a reactiona energic si a decide rapid;
16. sunteti permanent în căutarea noului;
17. gesturile dvs sunt repezi si bruste;
18. sunteti tenace;
19. sunteti predispus la schimbări bruste ale dispozitiei;

atunci sunteti un coleric pur.

Sursa: Voxdei Forum, Sibiu

O carte benefica bisericii locale

Total Church (England: IVP, 2007) este o carte scrisa de Tim Chester si Steve Timmis. Tinta acestora este ca Biserica Locala sa devina o biserica care este implicata in comunitate (Societate). Eddie Gibbs in cartea sa Church Next (Engalnd: IVP, 2001) , doreste acelasi lucru.  Va recomand aceasta carte, chair daca aceasta nu are o aparitie in limba romana.

 

 How does your church measure up?
Total Church pleads for two key principles for church and mission. First, the gospel as content: being word-centred (for the gospel is truth) and being mission-centred (for the gospel is truth to be proclaimed). Secondly, the community as context: sharing our lives as Christians and offering a place of belonging to unbelievers.

Authors Tim Chester and Steve Timmis apply these principles to church planting, evangelism, apologetics, social involvement, leadership, discipleship, pastoral care, world mission and notions of success. They critique current trends within the church, arguing that emerging church movements are strong on community but weak on truth, while conservative evangelicalism is strong on truth but weak on community. Their call is a call for the best of both.

This is a timely and provocative book which deserves to be read and applied in many contexts.

‘I am glad that this book is earthed and avoids the trap of dealing in theories that sound cool in a classroom but crash on the ground … I love books that make me answer back like this one did. (Out loud on a plane as well. Quite embarrassing.)’
Ian Coffey

‘An excellent book to give to your leaders.’
Peter J. Grainger

‘Radical, punchy teaching that provokes, stimulates, challenges and inspires.’
Vaughan Roberts

‘Passionate and insightful.’
Chris Stoddard

 

Frigul distruge cancerul de prostata!

Dar nu oricum, ci dirijat si controlat. Bolusul de gheata introdus in tumora trebuie sa atinga minus 190°C, dupa care zona se dezgheata rapid. Tot acest proces nu face altceva decat sa indeparteze tumora.

Permeabilitatea membranei celulare este alterata, iar tumora se distruge. Pentru a provoca inghetul se utilizeaza argon, iar pentru dezghet - heliu. Procedeul de distrugere a cancerului de prostata prin crioterapie are riscuri mult reduse, iar pacientul operat poate pleca acasa dupa 24 ore.

Solutii de tratament

Terapia cu seminte radioactive, brahiterapia prostatica, presupune inserarea in prostata a unor seminte radioactive, care raman in prostata permanent sau temporar. Crioterapia si brahiterapia sunt similare ca eficienta, doar ca cea din urma necesita o echipa medicala mai mare.

Pacientul purtator de seminte radioactive nu are voie timp de trei luni sa se apropie de copii, familie, fiind o sursa de iradiere. Ambele metode (criogenia si terapia cu seminte radioactive) sunt mult mai scumpe decat tratamentul chirurgical clasic, dar eficienta lor e echivalenta cu cea clasica.

Selectia pacientilor este mult mai riguroasa, in functie de stadiul tumorii si nivelul PSA (antigenul specific prostatei). Functia sexuala si cea reproductiva se pastreaza. “Sa-ti pierzi sexul la o varsta tanara devine o drama. Prin aceste procedee se evita dramele”, dr. Radu Dop, directorul Spitalului Euroclinic.

Semne de alarma

Simptome ingrijoratoare pot fi: dificultatea sau durerea la urinare, urinarea frecventa, mai ales nocturn, prezenta sangelui in urina sau sperma. Toate aceste simptome pot totusi avea si alte cauze, cum ar fi infectia adenomului sau cresterea de volum a prostatei, rezultatul imbatranirii.

Prima gheata s-a topit la Cluj!

La ora actuala, peste 10 000 de barbati din lumea intreaga au apelat la crioterapie. Cei mai multi sunt americani, dar asta si datorita faptului ca SUA a acceptat inca din 1999 ca asigurarile sociale sa suporte acest tip de tratament.

Crioterapia este aplicata cu succes si in Germania, numai la Spitalul Nord West din Frankfurt fiind operati 126 de pacienti. De altfel, echipa germana condusa de prof. dr. Ullrich Witzsch s-a oferit sa impartaseasca din experienta sa profesionala si clujenilor. Asa ca primii doi pacienti, cu varste de 60 ani, au fost operati la Institutul Clinic de Urologie si Transplant Renal din Cluj-Napoca, condus de prof. dr. Mihai Lucan.

“Cred ca trebuie sa oferim aceste tratamente alternative si pacientilor nostri. Interventia costa vreo 3 800 euro”, ne-a marturisit prof. dr. Mihai Lucan. Al treilea pacient, de 70 ani, cu un infarct miocardic la activ, care era complet inabordabil din punct de vedere al chirurgiei invazive, a fost supus crioterapiei la Spitalul Euroclinic Bucuresti de aceeasi echipa romano-germana. Brahiterapia prostatica a fost demonstrata in Romania la Institutul Oncologic Cluj.

Scris de Alexandra Manaila